Ce se întâmplă când nu ți se spune "nu"?

Cred că asta e visul oricărui copil: să nu i se spună "nu" niciodată.

Ei bine, eu am fost unul dintre acei copii. Am avut parte încă de când eram foarte mică și am început să fac primii pași de foarte multă libertate de alegere, descoperire, decizie. Părinții mei au fost criticați destul de aspru, la vremea respectivă, pentru că "nu îmi impuneau limite". Însă, ce n-au văzut ceilalți, și ce am realizat singură, mult mai târziu, a fost cum s-au creat acele limite.

Mi-am dat seama de mică că orice decizie are consecințe. Desigur, nu va imaginați că părinții mei mă lăsau să fac orice fără să fiu supravegheată, dar definiția lor de "nu" a venit altfel: îți explic contextul și consecințele, și tu alegi ce faci. DAR.

Mereu era un "dar".

Și acel "dar" a venit cu încărcătură. "Orice alegi, e corect atâta timp cât îți asumi consecințele, dar eu nu ți le rezolv. O să fiu alături de tine în timp ce le rezolvi singură."

Cam de câte ori credeți că am luat eu decizii complet iraționale?

Păi să vă spun. De puține ori.

Atunci când ai libertatea de a face orice, ai și responsabilitatea de a-ți rezolva singur belelele. Așa cum i-a spus unchiul Ben lui Spider-Man, odată cu puteri mari, vin și responsabilități mari.

Și, atunci, ce se întâmplă?

Unele consecințe au avut rezolvi rapide. Altele...

Altele au durat ani.

Unele m-au costat sănătatea.

Altele m-au dus în zone de compromis neplăcute.

Unele mi-au adus succes.

Altele mi-au îngropat sufletul.

Și tot așa...

În adolescență, a venit vremea în care i-am criticat pe părinții mei, și mi-am îndreptat furia către ei. Simțeam că nu mă ajută, că mă lasă de izbeliște, că nu le pasă, că....

Când am ajuns la maturitate, am realizat, târziu, ce-i drept, ce au făcut, de fapt. Mi-au arătat că nu există limite, infara de cele pe care ni le punem noi.

Eu am descoperit că cele mai mari limite le am din frică.

Frică de eșec, DAR și frică de succes.

Și, uneori, mă întreb: când mi-am pus aceste limite?

Iar răspunsul e mai inconfortabil decât îmi place mie să recunosc.

Mi-am pus limitele astea când mi-am dat seama cu ce responsabilitate vin la pachet. Și n-am vrut să-mi asum asta.

Dar, problema e alta, de fapt. Dacă nu ne setăm noi limitele, vor veni alții, și le vor seta cu forța. Poate ne dăm seama, poate nu.

Ce știu cu certitudine, e că mă pot lupta cu limitele mele. Mai greu cu alte celorlați.

Acum sunt adult, și singurele "nu"-uri pe care le aud sunt doar ale mele. Poate e momentul să încep să zic mai mult "da".

Ai mei știau ce fac.