Comunicăm mai mult ca oricând și ne înțelegem mai puțin ca niciodată

Trăim într-o lume în care se vorbește mult, dar se comunică puțin. O lume în care vorbim ca să răspundem.

Răspundem foarte mult.

Mesaje.

Opinii.

Postări.

Stories.

Ședințe.

Răspundem mult și răspundem rapid, aproape din inerție. Ascultăm și deja ne formăm răspunsul în cap înainte ca persoana să termine de vorbit. Citim postări și mesaje fără să ajungem până la capăt, pentru că deja am început să formulăm replica.

Dar cât înțelegem, de fapt, din ceea ce se transmite?

Într-o lume în care se vorbește atât de mult, comunicăm real foarte puțin.

Am observat asta de mică, încă din școală, când învățătoarea întreba ceva și, înainte să termine, jumătate din clasă avea deja mâna pe sus. Am învățat de pe atunci că nu îmi place să vorbesc cu oamenii care nu ascultă până la capăt.

Astăzi, observ același lucru în social media. Platformele au oferit oamenilor oportunitatea de a spune ceva, și e lucru care ar fi putut fi bun, dacă nu s-ar fi transformat într-o altă formă de grabă. De cele mai multe ori, la fel ca în dialogul față în față, răspundem fără să „ascultăm” până la capăt.

Cumva, am luat scrisul, care presupunea cândva timp, filtrare, spațiu de reflecție, și l-am adaptat nevoii omului de a răspunde.

Fără pauză.

Fără tăcere.

Fără ezitare.

Textele de tipul ăsta ne-au obișnuit cu ideea că un text rapid este automat și un text bun. Noroc acum și cu AI-ul, care generează opinii pe bandă rulantă, fără filtru personal. Pentru că AI-ul face foarte bine ceea ce omul adoră: răspunde repede.

Din păcate, asta ne-a răpit o parte din frumusețea scrisului și a gândirii. Frumusețea de a lăsa o idee neterminată și de a reveni la ea. Frumusețea de a așterne un gând crud, fără filtru, fără cuvinte care să sune bine. Frumusețea ambiguității, a ezitării.

Pentru mine, scrisul nu a fost niciodată despre replică. A fost despre a încetini înainte de a spune ceva. Despre ce rămâne dincolo de impulsul de a răspunde.

Într-o lume în care nu am simțit că încap din cauza grabei, m-am refugiat în scris.

Pentru că mi-a permis să am ezitări.

Pentru că mi-a permis să mă gândesc de două, trei, zece ori la „de ce”.

Pentru că mi-a permis să nu formulez bine din prima.

Nu pentru că nu știam ce aveam de spus, ci pentru că unele lucruri au nevoie de timp ca să se așeze.

O parte din analfabetismul funcțional cu care ne confruntăm vine din grabă. Și nu o observ doar la adolescenții cu care lucrez, ci și la adulții din social media. În același timp, văd oameni care spun că se simt obosiți, deconectați, că nu se mai regăsesc în ceea ce fac. Că totul se întâmplă pe repede-înainte și își pierde din sens.

Ironia asta…

Relația mea cu scrisul a fost clară de la început. La fel de clar a fost și ce fel de spații vreau să creez în jurul lui. Și nu vorbesc despre spații în care trebuie să scriem mai bine.

Vorbesc despre spații în care nu mai trebuie să scriem repede.

În care reintrăm într-un ritm uman.

Vorbesc de un spațiu în care vedem ce rămâne când nu mai e nevoie să răspundem.