Ce m-a împins să creez INKARA

În spatele INKARA sunt mulți ani de nesiguranță, de întrebări și conflicte interioare despre cine sunt, ce pot face eu, dacă sunt suficient de bună, de talentată, de creativă, de..., de...., de.

Se află mulți ani de scris, de șlefuit un anumit limbaj, un anumit stil, de studiat mulți autori, de șters și rescris, de ură față de propria creație și minte, și de multă îndoială împachetată în rușine: Cine sunt eu, la 14-15 ani, să visez că am o idee atât de bună încât să devină un roman? Sau, mai mult decât atât, o serie întreagă de aventuri care, încă, există doar în mintea mea?

INKARA s-a născut dintr-o oboseală profundă de a trăi împotriva mea.

Anul 2024

Mediul corporate începuse să pună o presiune foarte apăsătoare pe mine și, deși financiar nu aveam motive să mă plâng, ceva nu era de ajuns. Într-adevăr, erau mulți alți factori care contribuiau la nemulțumirile mele, dar, în principiu, totul s-a revărsat asupra jobului și asupra modului în care îmi petreceam cea mai mare parte a timpului.

Am schimbat câteva joburi, mai de nevoie, mai din dorința de nou. Și, așa cum mi-am zis întotdeauna, dacă nu înveți sau rezolvi ceva la momentul potrivit, mai devreme sau mai târziu, se întoarce să te bântuie.

Am ajuns să lucrez din nou cu adolescenți și ceva s-a schimbat. Deși munca era administrativă, mi-a reactivat dorința de a lucra direct cu ei, de a-i învăța ceva, așa cum mai făcusem în vremea studenției când ofeream meditații la diverse materii sau pregatire pentru diverse examene. Incercasem să-mi deschid propriul centru de limbi străine, pe vremea cand eram prea mică, lipsită de experiență, și încăpățânată să accept ajutorul de care aveam nevoie, nu doar pe cel pe care îl voiam eu.

S-a reaprins și o flacără veche, despre acel roman la care am muncit mai bine de 10 ani, și pe care l-am abandonat pentru că nu am crezut niciodată suficient de mult în mine.

De fapt, s-a reaprins flacăra creativității care m-a urmărit toată viața și de care am fugit, din rușine. Pentru că nu mi-am imaginat vreodată că aș putea, eu, să public ceva. Să spun ceva pertinent.

Spre sfârșitul anului, am avut norocul să cunosc o persoană care a recunoscut flacăra aceea din mine, și m-a împins tare în direcția asta. Este amuzant cum reușim să ascultăm cu mai multă ușurință străinii, decât persoanele apropiate. Frica asta de bias ne face, uneori, să uităm că oamenii cei mai apropiați pot fi cei mai obiectivi.

Anul 2025

Am început să fac câteva cursuri de formare profesională. De ce? Curiozitate, dorința de nou, de a învăța ceva, de a face ceva.

Ha ha. Nu. 

Nu mai puteam să mă ignor pe mine. Urlam eu, din interiorul meu, că nu mai sunt unde îmi doresc și nu mai fac ce îmi doresc. Sau, mă rog, ce mi-am dorit, dar nu mi-am dat voie să înțeleg că pot.

Au urmat mai multe cursuri de formare profesională, până m-am împiedicat de "Arte Combinate". N-am fost vreodată vreun artist plastic desăvârșit, așa că tot ce însemnă "artă" era ceva mult peste nivelul meu. Dar "combinate"? Ei bine, ce naiba înseamnă "arte combinate"?

M-am înscris la curs.

Ce am descoperit a fost că, undeva, în capul meu de tânără studentă, aplicam din instinct astfel de tehnici atunci când lucram cu copiii. Nu la un nivel avansat și nici măcar conștient, dar intuiția era acolo.

La acel curs, am cunoscut o altă persoană (care va fi subiectul unui alt articol foarte fain) cu care am avut o chimie instantă. Așa s-a născut o frumoasă colaborare.

Revenind la anul 2025, aud în jurul meu foarte mulți oameni care vorbesc despre cât de greu a fost acest an.

Da. Anul 2025 a fost groaznic pentru mine. Am pierdut mai mult decât credeam că pot pierde, am trecut prin situații pe care nu mi le-aș fi imaginat niciodată. Dacă m-aș fi gândit la ele, ipotetic, cu câțiva ani înainte, mi-aș fi spus că nu am cum să duc așa ceva. Și totuși, m-am trezit cu ele în brațe și cu o singură opțiune: să merg înainte. Pentru că nu știu să dau în marșarier.

Finalul lui 2025 a fost cel mai crunt, și pot spune că nu mi-am revenit încă.

Dar finalul lui 2025 a fost și un haos creativ, pentru că s-a născut INKARA.

Ce înseamnă INKARA? Un joc de cuvinte: ink - cerneală, ara - mantra / altar. Practic, altarul scrisului.

Mi-a fost întotdeauna mai ușor să mă exprim prin scris, decât prin vorbit. Am timp suficient să dau viață gândurilor în moduri mult mai apropiate de ceea ce simt, decât prin graba vorbirii care ne-a acaparat.

INKARA este un spațiu pentru cei care își caută sensul, comunitatea, pentru cei care vor să se (re)descopere și să fie creativi într-un spațiu sigur, care nu judecă.

INKARA nu e despre vârstă, statut, sau trecut. E despre suflet.