Te-ai întrebat vreodată de ce este atât de greu să stai cu tine 20 de minute?
- Gabriela Cristea
- 2 mar.
- 2 min de citit
Există un moment care apare aproape de fiecare dată când le propun oamenilor să scrie. Nu este un moment spectaculos și nici dramatic, dar este tangibil. Se simte în aer, și se simte în corp.
Le spun să își ia 20 de minute și să scrie pornind de la un exercițiu ghidat.
Atât.
Fără presiune de performanță, fără cerințe estetice, fără promisiunea unui rezultat impresionant.
La început, există o ușoară mobilizare. Un fel de curiozitate, poate. Apoi, aproape inevitabil, se instalează liniștea. Din păcate, odată cu ea apare un și disconfort pe care nu îl asociem imediat cu scrisul, dar care nici nu are legătură directă cu el.
Pentru mulți oameni, nu actul scrierii este dificil, ci simplul fapt de a rămâne așezați în tăcere, fără întreruperi, fără stimulare constantă, fără validarea imediată a unei reacții.
Suntem atât de obișnuiți să funcționăm într-un ritm alert, să răspundem repede, să completăm golurile conversaționale și digitale aproape din reflex, încât absența acestui ritm devine inconfortabilă.
În momentul în care nu mai există nimic de gestionat în exterior, atenția se întoarce întotdeauna spre interior. Și, de cele mai multe ori, acolo lucrurile nu sunt întotdeauna ordonate. Apar gânduri neterminate, idei care nu au fost duse până la capăt, fel de fel de nemulțumiri pe care le-am acoperit cu activități, sau întrebări pe care le-am amânat pentru „când va fi momentul potrivit”.
20 de minute pot părea surprinzător de lungi atunci când nu mai există nimic care să te distragă de la tine.
Ce observ frecvent este că primele minute sunt dominate de o formă de autocenzură subtilă. Oamenii se întreabă dacă ceea ce scriu are sens, dacă formularea este suficient de bună, dacă nu cumva ar trebui să înceapă altfel. În realitate, nu textul contează, ci propria poziționare. Ce trage frâna de mână este realizarea că, în clipa în care o idee începe să prindă formă coerentă, ea încetează să mai fie o senzație vagă și devine afirmație.
Iar afirmațiile au consecințe.
Un gând lăsat la nivel de intuiție poate fi ignorat, poate fi pus pe seama unei stări trecătoare. În schimb, un gând formulat și așezat pe hârtie capătă o consistență care ne obligă, măcar pentru câteva secunde, să îl privim direct.
De asta rezistența nu apare pentru că „nu avem inspirație”, ci pentru că formularea presupune asumare. Iar asumarea... Ei bine asumarea presupune multe alte lucruri care vin la pachet cu ea.
De astea prefer atât de mult scrisul ca artă expresivă. Nu mai este un exercițiu. Devine un instrument de clarificare. Nu în sensul dramatic sau ca vreo revelație spectaculoasă, dar mai degrabă ca un proces discret prin care ceea ce era difuz începe să capete contur.
Eu cred că exact acesta e motivul pentru care 20 de minute par atât de dificile. Nu pentru că sunt multe, ci pentru că sunt rare. Momente rare în care nu trebuie să răspundem nimănui, nu trebuie să performăm, nu trebuie să producem nimic validabil în exterior.
Doar să rămânem. Noi cu noi, în sinea noastră.
Comentarii