Tu ce crezi, de fapt?

Trăim într-o perioadă în care accesul la informație nu mai este de mult o problemă.

Citim mult, ascultăm podcasturi, urmărim cursuri online, analizăm opinii, dezbatem aproape orice subiect pe social media. Din multe puncte de vedere, suntem una dintre cele mai informate generații din istorie.

Cu toate astea, există un moment care apare frecvent în atelierele mele și care spune altceva despre noi. Este momentul în care întreb, simplu: „Ce vrei tu, concret?” sau „Ce susții, de fapt?” sau "Tu ce crezi?"

Nici măcar nu întreb filozofic, sau cu vreo intenție mai profundă. Întreb, pur și simplu, pentru a înțelege persoana (sau persoanele) din fața mea. De cele mai multe ori, în acel punct apare o pauză reală.

Oameni inteligenți, educați, capabili să construiască argumente solide pe teme complexe, se blochează când vine vorba de a formula o poziție personală clară. Râsete stânjenite, ridicat din umeri, și priviri confuze. Cam asta mă întâmpină aproape de fiecare dată.

Și nu e din cauză că nu ar avea dorințe, valori, sau păreri, ci e din cauză că nu au fost antrenați să le formuleze.

Educația formală ne-a învățat să înțelegem concepte, să reproducem informație, să rezolvăm cerințe bine delimitate. Ne-a învățat să analizăm un text, să construim un eseu argumentativ pornind de la repere clare, să funcționăm în cadre stabilite. Da, sigur. Devin competențe utile, dar sunt utile doar în cadrul standard. Atunci când ieșim din barem și trebuie să ne construim singuri poziția, lucrurile nu mai sunt așa simple.

Există o diferență esențială între opinie și poziție. Opinia poate fi rapidă, reacțională, influențată de context sau de emoție. Poziția presupune un adevărat proces de reflecție, delimitare, asumare. Înseamnă să poți spune nu doar ce crezi, ci și de ce alegi acel lucru, ce valori îl susțîn și ce consecințe ești dispus să îți asumi.

Această diferență devine vizibilă mai ales la maturitate. Întâlnesc adolescenți foarte buni la școală, care aleg facultăți „bune”, dar fără o claritate reală asupra direcției lor. Întâlnesc adulți competenți profesional, care gestionează responsabilități complexe, dar care ezită când sunt întrebați ce își doresc cu adevărat pe termen lung.

Nici unul din ei nu ezită din incapabilitate. Ezită pentru că nu au exersat suficient formularea personală.

De multe ori, blocajul nu este emoțional, ci conceptual. Gândurile există, dar sunt difuze. Intuițiile sunt acolo, dar le lipsește structura. Atâta cât timp rămân neformulate, ele nu pot deveni decizii.

Aici intervine, pentru mine, dimensiunea educațională a scrierii. Nu mă interesează performanța literară și nici estetica textului. Mă interesează procesul prin care o idee vagă devine afirmație coerentă, prin care o nemulțumire generală devine clar delimitată, prin care un „nu știu exact” se transformă într-o propoziție care poate fi analizată, ajustată și asumată.

Scrierea ghidată creează un cadru în care gândirea devine vizibilă. Odată pusă pe hârtie, ideea nu mai este doar senzație. Poate fi privită, reformulată, dusă mai departe sau abandonată. Procesul este progresiv și intenționat, tocmai pentru că formularea nu este spontană pentru majoritatea dintre noi. Se exersează.

Dintr-o perspectivă socio-educațională, cred că miza reală a următoarelor decenii nu este să producem indivizi mai informați, ci indivizi mai clari, care nu doar înțeleg concepte, ci pot formula ce susțîn și de ce, care nu doar performează în sisteme existente, ci pot alege conștient în interiorul lor.

Acumularea de informație ne face performanți. Claritatea ne face maturi.

Între cele două există un spațiu insuficient cultivat. Un spațiu în care ideea trebuie să devină formulare, iar formularea să devină poziție. Exact în acest spațiu aleg să lucrez prin atelierele mele.

În absența unei poziții formulate, riscăm să trăim din inerție, chiar dacă suntem bine pregătiți.

Performanța fără claritate ajunge, în timp, să semene mai mult cu o adaptare eficientă decât cu o alegere asumată.